Poezii: „Plumb” (Plumb, 1916), „Decor” (Plumb, 1916), „Amurg violet” (Plumb, 1916), „Note de primăvară” (Scântei galbene, 1926), „Balet” (Scântei galbene, 1926), „Rar” (Plumb, 1916)
George Bacovia
n. 17 septembrie 1881, Bacău – d. 22 mai 1957, București
poet, scriitor, pictor român
Bacovia este pseudonimul băcăuanului Gheorghe Vasiliu. Poezia lui, socotită inițial ca fiind una simplă, artificială și lipsită de orice fel de meșteșug, ni se arată totuși, odată cu trecerea timpului, valoroasă tocmai prin construcția artificială de care era inițial acuzată.
Bacovia transplantează simbolismul francez în literatura română, cântă despre iubite bolnave, flori moarte și instrumente muzicale dezacordate. Obsedat de culoare, poetul pictează cu ajutorul cuvintelor care reușesc să surprindă ele însele anumite nuanțe, de obicei violente, brutale prin forța cu care agresează cititorul. Sentimentul bacovian, codat în culori, explodează într-o poezie sumbră, funebră, monotonă, adeseori bolnavă și aproape întotdeauna înconjurată de frig, ploaie, zăpadă murdară și atmosferă citadină apăsătoare, uneori industrială, precum în „Tablou de iarnă”.
Se observă ușor la Bacovia un nevrotism opus poeziei romantice, opus în mod special liricii eminesciene de mai devreme. În lumea bacoviană, totul este fie pe cale să moară, fie este deja mort și tot ce mai rămâne este jalea, dorul sfâșietor pentru o iubită prea devreme doborâtă de boală necruțătoare, sau chiar dorul de sinele pierdut.
În „Plumb” (volumul Plumb, 1916), Bacovia atinge intensitatea maximă a operei sale, iar măiestria poetului constă în faptul că tocmai simplitatea și directețea limbajului reușesc să creioneze cele mai puternice imagini. Nu există niciun fel de retorică în aceste versuri, ci doar poezie în cea mai pură formă.
Nici aparent optimistele „Note de primăvară” (Scântei galbene, 1926) nu întrerup tradiția culorilor puternice. Dar verdele crud și soarele puternic există doar în amintire, sunt „văzute” și „auzite” din depresia cenușie în care eul liric mai are doar „corpul ce întreg mă doare.”
Baletistele albe, pure, la rândul lor stârnesc instincte satanice, căci în lirismul bacovian nu există ideea de puritate, ci doar aceea de puritate pervertită, ruinată, care ar trebui, la modul ideal, ferecată într-un cavou rece.
Nevroza generală a poeziei bacoviene este ea însăși creatoare a unui stil unic, specific poetului băcăuan, care nu suferă de spleen-ul specific simboliștilor prin contaminare, ci printr-o reacție personală la mediul înconjurător și la situația personală. Suferința bacoviană nu este un program estetic și nici o prefăcătorie, o mască, ci o trăire autentică.
