Aplauze pentru poet • Ion Minulescu

Poezii: „Epilog sentimental”, „Ultima oră”, „Romanța tineretii”, „Ploaia Sfântului Ilie”, „Acuarela”, „Peisaj umed”, „Cântecul nebunului”, „Păpuşa automată”, „Celei care pleaca”, „Romanța celor 3 romanțe”, „Romanța retrospectiva”, „Romanța meschină”, „Sinuciderea unui anonim”, „Fetiţa din Făgădău”
Recită actorii Victor Rebengiuc, Rodica Mandache, Mihai Mălaimare
Filmări realizate în noiembrie 2021, la Sala ArCuB Bucureşti

Ion Minulescu

n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București

poet, prozator

Ion Minulescu își începe activitatea literară încă din vremea liceului, publicând cu numele de I. M. Nirvan câteva poeme și fragmente de jurnal. Primul volum și fără îndoială cel mai cunoscut și cel mai reușit dintre creațiile sale, Romanțe pentru mai târziu, apare în anul 1908. În el vedem deja un poet maturizat, acaparat de influențe simboliste pe care le cultivă pe parcursul întregului volum.

Apropiat al lui D. Anghel, un alt poet simbolist de seamă al literaturii noastre, Minulescu explorează tărâmurile romanței, ale canțonetei, cu o scriitură familiară, specifică versurilor cunoscutelor romanțe interbelice. Atitudinea lirică adoptată de poet este în deplină concordanță cu publicul căruia i se adresează, de unde și popularitatea versurilor sale în prima jumătate a veacului trecut, în mod special printre cititoare.

Cunoscător al poeziei simboliste franceze, Minulescu reușește să adapteze stilul de cafenea pariziană, să îl transpună în lirica sa în așa fel încât să fie familiar cititorului contemporan, oferind un aer de belle epoque.

Spre deosebire de simbolistul G. Bacovia, care nu are parte de niciun fel de răsunet în momentul în care-și publică primele plachete, Minulescu are un succes răsunător încă de la primul volum, deși gloria sa antumă nu se compară nicidecum cu cea a lui Bacovia. Deși amândoi scriu despre aceleași teme și au aceleași rădăcini literare, cei doi poeți sunt întru totul distincți, poemele lor coexistând la capete distincte ale spectrului simbolist. Acolo unde Bacovia vede griul, culorile violente, boala, pe care le tratează într-o notă specifică de angoasă și depresie, Minulescu se apropie de aceleași teme cu o tentă ironică, jucăușă, parcă o parodie a liricii bacoviene, deși este evident că nu aceasta e intenția autorului.

Proza lui Minulescu este neglijabilă, nu mai are niciun fel de ecou în prezent, cum nu a avut nici în epocă. Câteva proze fantastice sunt demne de reținut, dar accentul operei sale pică, fără îndoială, pe versurile din volumul de debut și pe alte două plachete publicate mai târziu, care reușesc să păstreze același ton: De vorbă cu mine însumi (1913) și Spovedanii (1927).