Aplauze pentru poet • Mihai Eminescu

Poezii: „Lacul”, „Floare albastră”, „Somnoroase păsărele”, „Odă (în metru antic)”, „Glossa”, „Atât de fragedă”, „Pe aceeași ulicioară”, „Mai am un singur dor”, C”u mâne zilele-ți adaogi” (Poesii, 1883)
„La steaua”, „Dintre sute de catarge”, „Și dacă”, „Ce e amorul…”, „Trecut-au anii” (din periodice și operă postumă)
Recită actorul Ion Caramitru
Filmări realizate în iunie 2021, la Sala ArCuB Bucureşti

Mihai Eminescu

1850, Botoșani – 1889, București

poet, prozator, jurnalist român

Considerat a fi unul dintre puținii noștri reprezentanți ai Romantismului înalt, Mihai Eminescu reprezintă un reper al poeziei românești din secolul al XIX-lea și este considerat, pe bună dreptate, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre.

În jurul lui Eminescu s-a țesut un adevărat mit, acela al „poetului nepereche”, al „luceafărului poeziei românești”, sintagme care se aud la fiecare aniversare a nașterii poetului. „Expresie integrală a sufletului românesc”, așa cum îl numea N. Iorga în perioada interbelică, poetul ni se arată anistoric, iar formula de „poet național”, propusă de G. Călinescu în aceeași perioadă, a intrat de asemenea în canonul școlar.

Primul și singurul volum de poezii, publicat în 1883 și îngrijit de criticul Titu Maiorescu, conține o bună parte din gândirea poetică eminesciană, explorând peisajele intime și romantice ale lacurilor, dar și astrele și muzica sferelor, oferind încă din început două fațete (din multele) ale poetului.

Textele de debut, publicate în revista Familia, nu mai reprezintă niciun fel de interes artistic, iar caracterul ocazional al unora dintre texte, trimițând la tradiția pașoptistă, era învechit încă din perioada în care au fost inițial publicate.

Eroticele eminesciene, printre care regăsim și „Floare albastră”, creează un portret al femeii ca ispită, a cărei chemare tulburătoare provoacă nebunia bărbatului. Acestea sunt poeziile cele mai omenești și cele mai senzuale dintre scrierile poetului.

„Mai am un singur dor”, publicată de către Titu Maiorescu în mai multe variante în volumul din 1883, este una dintre capodoperele poetului, în care imaginea contopirii cu natura (pe care, de altfel, o abordează si Blaga mai târziu) creează unele dintre cele mai melodioase versuri din lirica eminesciană.

Lirica eminesciană postumă oferă, la rândul ei, o incursiune în adâncul inspirației poetului, descoperind pentru cititori o mare bogăție intelectuală și imaginativă care nu face decât să adauge la construcția mitului „poetului nepereche”.