Nicolae Labiș

Nicolae Labiș a apucat să vadă ieșite din tipare două volume de poezii, Primele iubiri (1956) și Puiul de cerb (1956), înainte ca viața să-i fie luată într-un accident de tramvai, la numai douăzeci și unu de ani. Cel de-al treilea volum al poetului, Lupta cu inerția, este publicat abia după doi ani de la moartea sa precoce.

Vocea lui poetică este una pură, ușor recognoscibilă întrucât nu seamănă cu niciuna din vocile prezente în literatura română în acea vreme dominată de literatură proletcultistă, în mare parte lipsită de orice fel de valoare artistică. Chiar dacă Labiș însuși a compus la rândul său versuri narative și descriptive, facile pentru recunoașterea în sistemul politic socialist, a fost expulzat din rândurile organizației de partid încă din 1954.

Opera lui a intrat, poate și datorită stupidului accident care i-a curmat viața, într-un proces de mitizare, făcând astfel imposibilă pentru îndelungă vreme o analiză critică propriu-zisă. Primele sale poeme erau, deși scrise cu talent, în mod evident unele „dictate” de regimul politic al epocii, pline de personaje, peisaje și fapte specifice literaturii proletcultiste. Dar chiar și aici, în texte precum Sadoveniene, Primele iubiri sau Rapsodia pădurii, există versuri și strofe remarcabile.

Texte precum Logodnă sau Dans se arată desprinse de linia literaturii aservite, descoperind existența unui poet cu adâncimi pe care textele de început poate că nu l-ar putea anunța. Publicarea poeziilor antume este, de altfel, ceea ce contribuie la păstrarea imaginii unei literaturi valabile în scrierile lui Nicolae Labiș.

Cel mai cunoscut text al poetului rămâne însă Moartea căprioarei, publicat în cotidianul Viața Românească în 1955, poezie care ajunge curând în manualele de limbă și literatură română. Nu lipsit de farmec și de un dramatism poate ușor exagerat, poemul rămâne un element de cult pentru literatura noastră.