Petre Liciu

În octombrie 1888 a obținut diploma de bacalaureat în litere și științe, semnată de Titu Maiorescu, ministru al instrucțiunii publice. În aceeași toamnă s-a înscris la Facultatea de Drept și la Conservatorul de artă dramatică din Iași, începând să joace în diferite spectacole la Teatrul Național din acel oraș. În 1890 se mută la București iar în ziua de 6 iunie 1893, are loc la Ateneul Român examenul-producție al elevilor din ultimul an al Conservatorului de artă dramatică din capitală, pe care îl încheie cu premiul întâi pentru comedie.

Interpretează timp de un an roluri de mai mică importanță în București și Iași, pentru ca în 1894 să fie admis prin concurs la Conservatorul de artă dramatică din Paris, pentru a urma cursurile de declamațiune, cu intrare gratuită la Teatrul Francez și la Teatrul Odeon. Primește o bursă din partea statului român pentru trei ani, dar nu rămâne la Paris decât doi ani.

Din 1892, este angajat la Teatrul Național din București până la plecarea la studii în Franța. Întors în țară de la Paris este reangajat la Teatrul Național din București, unde interpretează, de-a lungul unui deceniu, o întinsă gamă de roluri, de la farsă și vodevil până la dramă (“Shylock” din Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, “Cezar” din Ruy Blas de V. Hugo, “Ștefăniță” din Viforul de Delavrancea etc.).

Petre Liciu face parte din a cincea generație de actori care au dat strălucire artei teatrale românești, prima fiind a lui Costache Caragiale, a doua a lui Matei Millo, a treia a lui Nottara și Aristizza Romanescu, iar a patra a lui Iancu Brezeanu, Maria Ciucurescu ș.a. Deși nu a deținut niciodată oficial o catedră la Conservator, funcționând aici ca locțiitor al unor actori-profesori, a îndrumat o adevărată generație de „monștri sacri”, din care făceau parte Ion Manolescu, V. Maximilian, G. Storiu, Zaharia Bârsan, Marioara Voiculescu etc. Aceasta din urmă și-a împărtășit credința că Petre Liciu a fost nu numai un actor de talent și un regizor excepțional, dar și un mare pedagog.  Într-o vreme de sfârșit și început de secol, când actorului i se cerea un joc nuanțat, fără excese de gesturi și strigăte, de patetism silit, Petre Liciu s-a folosit de voce, mimică și gest cu o extremă economie, înfiorând spectatorii, după cum afirmau contemporanii lui, doar cu o șoaptă.