Vasile Voiculescu a debutat în 1916 cu placheta Poezii, în același an cu G. Bacovia, contemporanul său. Din tirajul de câteva sute de exemplare ieșit din tipare în acel an, majoritatea au fost pierdute în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Scrisă în maniera lui Vlahuță, uneori a lui Mihai Eminescu sau a lui Alexandru Macedonski, sau chiar a lui Vasile Alecsandri, poezia lui Voiculescu este considerată la început a fi ușor învechită, nepotrivită cu vremurile modernismului ce abia se ivea.
În volumul Poeme cu îngeri (1927), Voiculescu se arată mai degrabă întors către un ortodoxism tradiționalist, pe care G. Călinescu îl considera asemănător cu cel al lui Lucian Blaga, deși atât volumul menționat, dar și Destin (1933) dau dovadă de un arghezianism evident, uneori parând chiar să pastișeze poemele lui Tudor Arghezi.
În aceeași perioadă se definește în opera lui Voiculescu poezia ca artă poetică, în care reflecția poetică nu se mai referă la realitatea concretă, ci își întoarce privirea către poezia însăși, oglindind parcursul liricii moderniste și tradiționaliste al epocii.
Poezia lui Voiculescu are o temă religioasă în mai toate volumele publicate în perioada interbelică, iar poeziile publicate după moartea autorului, majoritatea scrise în anii ’50, nu se arată foarte diferite din punct de vedere tematic, deși se ating uneori și de teme precum boala fizică și suferința. Valoroase rămân Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, publicate postum în 1964, unde poetul se apropie din nou de tema artei poetice, dar și de motive shakespeariene precum moartea, soarta sau iubirea.
Tot postum au fost descoperite și scrierile în proză ale lui Voiculescu, considerate de către Nicolae Manolescu a fi bricolaje subtile de „teme, motive, situații, personaje, cu alte cuvinte de reminiscențe literare din cei mai diferiți autori.” Totuși, modernismul textelor nu poate fi negat, iar unele dintre povestirile sale prevestesc trăsături pe care le vom întîlni la scriitori ai generației ’60.
Vasile Voiculescu este și autorul unui roman, Zahei orbul, la care scriitorul lucrase în anii ’40 și ’50, dar publicat abia postum, în 1966.